La o suta si ceva de ani de la "fabricarea" canonului literar romanesc de catre Titu Maiorescu, la peste saptezeci de la modernizarea lui fortata prin intermediul esteticii cultivate la Sburatorul lui E. Lovinescu, dupa un lung si paradoxal moment de echilibru, in anii ‘70-’80 ai veacului trecut, literatura romana isi suporta in ultima vreme brusca emancipare de sub aceasta relatie de rodnica subordonare si isi produce singura criticii. Abrupta, constatarea acopera, cred, realitatea imediata, compusa in primul rand din retragerea lui Nicolae Manolescu din exercitiul curent al autoritatii critice, ca si din demisiile mai discrete ale colegilor sai de generatie, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu, Mircea Martin s.a., impreuna cu care (alaturi de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ce-i drept) constituise decenii la rand principalul instrument de formare a gustului public. Misiunea acelei critici literare, cu componenta accentuat normativa, a fost inlocuita greu dupa ’89 - si nu imediat - de un fel special de misionariat critic, menit sa recastige nevoia de criterii, iar aici ingredientul-cheie era scriitura charismatica. Dupa 2000, noua generatie de scriitori, complet dezlegati de estetica impregnata politic a predecesorilor si negasind la criticii activi mai mult decat curiozitatea fata de un sunet nou, si-a inventat din mers critica de care avea nevoie. La fel au facut si optzecistii in ultimul deceniu sub Ceausescu, cu deosebirea enorma ca atunci nu doar scriitorii, ci si criticii se formau in aceleasi laboratoare... critice: Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmalniceanu, Mircea Martin, Mircea Zaciu. Azi, dimpotriva, tinerii critici au inceput in raspar fata de semnaturile cu autoritate, sustinandu-si in corpore congenerii prozatori sau poeti, dar mai ales pastrand o initiala rezerva fata de autorii consacrati. Etapa nu a durat prea mult, de vreme ce ii