Din momentul in care mai multe figuri-cheie ale vietii publice din Franta au semnat un manifest intr-o revista franceza, document in care au denuntat pericolul unui derapaj monarhic – fara a mentiona vreodata numele presedintelui – atmosfera politica din Franta a devenit electrizanta. Caderea rapida a lui Nicolas Sarkozy din gratiile publicului este fara precedent in istoria celei de-a Cincea Republici. Cotele sale de popularitate se prabusesc, iar partidul sau, UMP-ul conservator, risca, in conformitate cu predictiile la zi, sa performeze foarte slab in alegerile municipale de la mijlocul lunii martie.
Ce se afla in spatele acestui colaps de popularitate? Va putea Sarkozy sa revina?
Aceste intrebari sunt cruciale nu doar pentru Franta: peste doar cinci luni Franta urmeaza sa preia Presedintia Uniunii Europene, considerata un posibil pas important in propriul reviriment al Europei.
Atacurile asupra lui Sarkozy sunt foarte personale si sunt indreptate atat impotriva "esentei" sale, cat si impotriva performantelor lui. Poate el sa fie o intrupare demna si legitima a Frantei? Poate el transforma intuitiile si discursurile in actiuni concrete? A pierdut cumva contactul cu realitatea, inconjurat cum este de o curte de lingusitori mediatici?
In ochii unei majoritati a cetatenilor francezi, pentru care presedintii nu sunt altceva decat "monarhi alesi", Sarkozy a desacralizat presedintia. Altfel decat in monarhiile constitutionale, Franta nu distinge intre simbolurile si realitatile puterii. Poate ca Sarkozy si-ar dori sa fie o combinatie de Margaret Thatcher si Tony Blair, dar in termeni de simboluri el este si Regina. Iar in cautarea modernitatii si transparentei, el a delegitimat dimensiunea simbolica a functiei sale prin faptul ca a amestecat viata sa privata cu cea publica.
Pe de-o parte, fascinatia lui Sarkozy pentru cei bogati
