Politica Romaniei in problema Kosovo se afla intr-un dublu impas - extern si intern. Daca intr-adevar a fost candva, vreodata plasata pe celebra "Axa Washington-Londra-Bucuresti", lucru de care ma indoiesc, fie doar privind la starea relatiilor bilaterale cu SUA si Anglia, Romania s-a desprins din acest club select, si aceasta in preajma summit-ului NATO care va avea loc in aprilie la Bucuresti. In cadrul Uniunii Europene, unde procesul de adaptare cu succes la noul sau statut de membru este tot mai grav afectat de inutile lupte intestine, Romania este pe punctul de a-si irosi si atuul de partener de nadejde al politicii externe si de securitate comune. In plus, sustinerea populatiei pentru integrarea in NATO si UE risca sa fie compromisa, nedumerirea Occidentului fata de atitudinea Romaniei fiind perceputa in tara drept incalcarea dreptului suveran al Bucurestiului la o politica externa autonoma ("ca pe vremea lui Ceausescu"!). Nu in ultimul rand, exista riscul ca unul dintre principalele elemente ale stabilitatii interne, participarea unei organizatii democratice a maghiarilor, unite si puternice, la guvernarea tarii, sa fie definitiv dejucat sub ochii nostri. Factorii politici din Romania par sa sugereze ca alta solutie nu exista - tertium non datur. Asa sa fie? O pozitie contradictorie As sustine ca, asa cum a fost formulata, pozitia Romaniei in problema Kosovo contrazice nu numai interesul national, ea intra in conflict si cu traditiile politicii externe ale Romaniei si pune in pericol stabilitatea interna a tarii. Sa ma explic. Pe plan extern, factorii politici de la Bucuresti au adoptat o pozitie care este diametral opusa interesului national - aprofundarea integrarii in organizatiile euro-atlantice si colaborarea constructiva in cadrul NATO si in Uniunea Europeana. Pe plan intern, succesul acestui proces de integrare, care urmeaza dupa lunga si anevoioasa per