De curand, un cunoscut lider sindical acuza conducerea abia deschisei fabrici Nokia de la Cluj de intentia de a-i transforma pe salariati in sclavi. Daca trecem peste retorica mai potrivita in secolul al XIX-lea decat in vremea noastra, problema pusa in discutie este cat se poate de importanta si de actuala. Societatea romaneasca trebuie sa se dezmeticeasca si sa isi puna cu foarte multa seriozitate o problema de optiune fundamentala: incotro vrem sa ne indreptam?
Una din cai este cea urmata, aproape fara intrerupere, din 1990 incoace: pasi mici, uneori laterali sau chiar inapoi; fara a brusca "traditiile", pastrand impresia de confort, de efort minim, iluzia ca se poate sa faci omleta fara sa spargi oul. A fost calea care a castigat zdrobitor alegerile din 1990 si chiar si din 1992. Dupa aceea, dinamica reformei a fost mai degraba impusa din afara decat generata din interior. Ca urmare, directia fundamentala a ramas corecta, astfel incat am ajuns in cele din urma in Uniunea Europeana, dar am fost si am ramas in coada plutonului.
Aceasta cale doar pare a fi mai putin costisitoare in plan social. In realitate, ea a dus la risipa de resurse, la timp pierdut, la oportunitati ratate. Obsesia protectiei sociale la locul de munca a marit costul reformei si a intarziat obtinerea rezultatelor favorabile; ca urmare, protectia sociala a fost in realitate cu mult mai putin acoperitoare decat daca s-ar fi luat masuri mai dure, poate, dar care ar fi adus in timp resurse suplimentare, care sa permita cu adevarat mai multa protectie sociala.
Timpul nu poate fi adus inapoi. Nu putem relua anii irositi. Dar acum avem si o alta cale pentru viitor. Este calea promovarii performantei, calea stimularii initiativei, calea fructificarii oportunitatilor cu un minim de bariere birocratice. Este calea dereglementarii pietei muncii, piata sufocata in prezent atat de rigid
