Am 51 de ani, sotul meu are 53 de ani si ne aflam amandoi la cea de a doua casatorie.
Intrucat povestile noastre se inscriu in discutiile dedicate vietii de cuplu, aflata de la o vreme incoace pe tobogan, am decis sa-mi ofer experienta drept punct de pornire, in cazul cand cititorii revistei se confrunta cu aceleasi probleme ca noi. De fapt, problema e una singura: felul in care tensiunea si stresul in care traim omoara dragostea. Si eu, si sotul meu actual, provenim din casatorii esuate, din cauza dorintei prea mari de a evolua social si material in timp scurt. Munca de dimineata si pana noaptea tarziu, comunicare inghetata, sentimente si mangaieri amanate non-stop, toate astea au dus la un punct de criza cand n-am mai putut desparti munca de viata particulara, am luat problemele de la serviciu acasa, ne-am racit si, in cele din urma, am disparut ca pereche. Cu actualul meu sot, sunt de 12 ani impreuna si de 9 ani casatoriti. De la inceput ne-am propus sa nu mai repetam greselile din trecut, fiindca era clar pentru amandoi ca munca trebuia sa continue, ca nu puteam sa ratam sansa ce ne fusese oferita ca sa scapam de saracia in care traisem pana atunci. Dar de data aceasta, iubirea nu avea voie sa sufere. Casnicia trebuia sa ramana o insula de retragere si protectie, un loc in care sa ne simtim aparati si linistiti, sa ne incarcam de energie sufleteasca. Fireste, stresul nu poate fi asa de usor alungat, dar in doi e mai simplu de luptat impotriva lui.
Prima masura a fost sa ne spunem tot ce s-a intamplat peste zi, bine sau rau, intr-o poveste sincera, fara perdele de fum, intocmai cum te spovedesti la biserica. Sigur, nu in toate zilele se petrecea vreo intamplare deosebita, dar exercitiul marturisirii a creat o mare intimitate intre noi, usurand, cand era cazul, marturisirile grele. Chiar si atunci cand au fost de natura sentimentala - o perioada, e
