De cate ori afara incepe sa ninga, pe mine ma incearca nostalgia iernilor copilariei, cand nameti cat casa acopereau satul.
Cerul se umplea de nori negri, amenintatori si, deodata, ca la un semn nevazut, incepeau sa cada fulgii albi si pufosi, care acopereau incet, incet totul. Ningea si ningea cateva zile si nopti, pana ce lumea devenea alba ca-n basmele lui Andersen.
Nu se mai vedeau decat cosurile din care iesea fumul. Atunci, gospodarii faceau partie doar cat sa poata ajunge la animale sau la magazia cu lemne. Troiene uriase margineau poteca, iar linistea aceea magica care se asternea odata cu inserarea era tulburata dimineata de saniile cu zurgalai care treceau din cand in cand pe drum.
Noi, copiii, grupati in cete, alergam de dimineata pana seara la sanius. Gerul care ne inrosea obrajii nu avea nici o putere asupra noastra. Doar foamea ne mai amintea ca trebuie sa mergem acasa. In padurea din apropiere se vedeau doar varfurile copacilor, in rest, totul era acoperit cu omat. Oare ce faceau animalele salbatice pe o asemenea iarna? ma intrebam grijulie si curioasa, vazand cu cata atentie erau tratate vacile si caprele noastre de catre parinti. Mama imi spunea ca animalele au vizuini si scorburi calduroase, in care si-au strans hrana in timpul verii. Acolo stau pana la primavara. Si totusi, intr-o zi am observat niste urme ca de pisica, pe zapada din gradina. Cateva crengute de pomisori erau roase. "Trebuie sa fie un iepure", mi-a spus tata. Am insistat pe langa el sa-i improvizam un adapost, unde sa-i pot pune ceva de mancare. Am reusit sa-l conving si mi-am luat in serios rolul de protectoare a iepurelui. Pentru inceput, i-am pus niste morcovi si graunte. Abia am asteptat dimineata urmatoare, sa vad daca vizitatorul nu a venit. Dar dimineata era un ger cumplit, zapada scartaia sub ghetele mele, si ma gandeam ca poate urechila n-a mai avut cu
