Intr-o margine a Sibiului, se intinde o padure ca in povesti: Gusterita. Chiar si iarna, frumusetea ei e nespusa: arbori mareti, sanatosi, ocrotiti, neamenintati de taisul toporului.
Si toata minunea aceasta poarta un nume de om: Ioan Covaciu, un silvicultor care vreme de trei decenii si-a dedicat viata copacilor, transformand Gusterita in cea mai frumoasa padure a regiunii. A luptat pentru ea, i-a oferit toata truda si dragostea lui. Casa lui Ioan Covaciu este in marginea padurii. Si-a dorit sa locuiasca cat mai aproape de ceea ce ii este atat de drag. Inalt, lat in umeri, cu o privire albastra, directa si taioasa, ai zice ca ai in fata un om tare ca stanca. Cantecul pasarilor din padure il face insa sa-si piarda firea. Isi pune haina verde, bocancii si palaria cu pana mica si porneste sa se plimbe printre arborii acoperiti, acum, de zapezi. Povestea lui Ioan Covaciu este povestea de iubire dintre un padurar si padurea sa, in vremurile urate ale unui macel ecologic national.
Haiducul haiducilor
- Timp de 27 de ani, v-ati dedicat viata unei paduri pe care ati transformat-o intr-o gradina, in timp ce majoritatea celorlalte paduri ale tarii au fost ucise cu sange rece. Cum ati reusit?
- Trebuie pasiune si un dar de la Dumnezeu ca sa iubesti padurea. Iar in mine exista acest dar, iubirea pentru natura. De cand ma stiu, abia astept sa merg la padure, stau acolo zile si saptamani. Este o pasiune cu care omul se naste, asa cred. Eu de mic am avut tragere catre natura. Tata iubea padurea si ma ducea cu el. Imi arata pasarile, imi explica despre cuiburi, incat stiam sa recunosc ce pasare traieste pe o creanga, numai dupa cum isi facea cuibul. Aveam si un unchi vanator si ma lua si el prin padure. Aveam sapte ani si imi explica: uite, acolo vine caprioara, acolo vine mistretul. Imi daduse un binoclu si priveam ore intregi. As fi ra
