In 1999 erati ministru de Externe atunci cand Romania a decis sa fie de partea americanilor in conflictul Kosovo. Cum s-a luat acea hotarare si ce urmari a avut? In 1999, politica externa româneasca se definea printr-o unica preocupare: intrarea in NATO si in UE. Pentru a fi credibili, eram pusi, prin urmare, in situatia de a ne comporta solidar cu actiunea politica a celor doua aliante. Nu puteam declara, pe de o parte, ca vrem sa ne integram intr-o anumita comunitate si, pe de alta, ca nu suntem de acord cu principiile si strategiile ei. As spune, de aceea, ca, de fapt, n-am decis sa fim "de partea americanilor", ci de partea interesului national. In aceasta privinta, si Presedintia, si majoritatea parlamentara, si Ministerul de Externe au avut aceeasi optiune. Rezultatele au fost imediate. La 4 mai 1999, Tony Blair a tinut, in Parlamentul României, o cuvantare neasteptat de calda (mai calda - mi se spusese - decat o pregatisera consilierii sai), cerand - cel dintai intre liderii europeni - grabnica declansare a negocierilor de aderare a tarii noastre la Uniunea Europeana. La intalnirea Consiliului European de la Helsinki din luna decembrie a aceluiasi an, propunerea primului ministru britanic a devenit decizie comunitara. Sunt absolut convins ca, fara reactia noastra de atunci la situatia din Kosovo, n-am fi fost invitati in Alianta Nord-Atlantica in anii imediat urmatori si n-am fi fost preluati, la Helsinki, in cursa aderarii, in ciuda unui dosar precar. As vrea, totusi, sa fac doua precizari. Mai intai, decizia noastra, dictata, cum am spus, de interesul national, n-a fost, totusi, una a calculului cinic. In Kosovo se intamplau orori: crime vecine cu genocidul, enorme dislocari de populatie albaneza, civili terorizati. In mod limpede, era nevoie de masuri exceptionale, iar ele nu puteau veni decat din partea unor organisme internationale. A doua precizare: soli