A fost, fără îndoială, piesa care i-a produs lui Goldoni multă amărăciune şi melancolie. “Una delle ultime sere di Carnovale” a fost reprezentată prima oară, în 1762, când scriitorul tocmai se despărţea de Veneţia şi de publicul său, luând, la 55 de ani, calea fără întoarcere a Franţei.

A fost, fără îndoială, piesa care i-a produs lui Goldoni multă amărăciune şi melancolie. “Una delle ultime sere di Carnovale” a fost reprezentată prima oară, în 1762, când scriitorul tocmai se despărţea de Veneţia şi de publicul său, luând, la 55 de ani, calea fără întoarcere a Franţei. Ne putem ima­gina sala răsunând de aplauzele spectatorilor, informaţi despre plecarea autorului, şi care îi strigau: “Buon viaggio, ritornati, vi aspettiamo!”… Îl putem vedea, aievea, pe Goldoni ieşind din teatru cu lacrimi în ochi.

O alegorie

Piesa, ultima pe care Goldoni o oferea Veneţiei, ca stimat cetăţean al ei, este, de fapt, o alegorie. Dramaturgul a vrut să-şi ia la revedere de la publicul său printr-o comedie, în care actorii se îmbracă în fabricanţi de stofe şi în care el însuşi se înfăţişează în postura unui desenator (designer) de textile, “sior” (domnul) Anzoletto, aflat pe punctul de a pleca în Rusia. E o operă care degajă multă căldură umană, iar personajele ei reflectă comportamente şi slăbiciuni încă actuale. O comedie în care, aşa cum spune însuşi Goldoni, femeile sunt motorul tuturor faptelor. În casa-laborator a ţesătorului Zamaria converg numeroase personaje, mai mult sau mai puţin simple, care vorbesc un dialect veneţian presărat cujargoane. Pentru a sărbători una dintre ultimele seri de Carnaval, care cade întotdeauna în “marţea grasă”,ţesătorii se adună în grupuri, discută, se îndrăgostesc, joacă o partidă de “meneghella” şi mănâncă pe gust. Piesa relevă, în esenţă, solidaritatea feminină şi responsabilitatea masculină, confruntate într-o d