Format în ambianţa revistei clujene Echinox, în secvenţa ei “optzecistă”, Aurel Pantea ilustrează un fel de expresionism, sugerând o tensiune exacerbată a trăirii, transmisă corpului textual
Format în ambianţa revistei clujene Echinox, în secvenţa ei “optzecistă”, Aurel Pantea ilustrează un fel de expresionism, sugerând o tensiune exacerbată a trăirii, transmisă corpului textual, unei sintaxe greu de articulat, în care fiinţa e resimţită – cum ne spune un vers – ca “bâbâindu-se în limbaj”. Casa cu retori (1980) sugera deja această obsesie tematică. Tot ce ţinea de “retorică”, de emfaza discursivă (“peisajul buf din piaţametaforei”), de fantazarea artificioasă (“lichenul obez al himerei”), era amendat ironic şi autoironic, nelipsind nici acizii sarcasmului. Faptul de a fi “mâncat doar litere şi texte” era contrapus “iadului plăcut al senzaţiei”: dacă poetul ştie că poezia se face cu cuvinte şi nu cu idei – cum spusese mai demult un Mallarme – el înţelege să le confere celor dintâi cât mai multă concreteţe senzorială, tratând concomitent elementele abstract-noţionale în regimul unor plasticizări îndrăzneţe, ce le asociază aceloraşi trăiri cvasiviscerale.
Imaginaţia devine astfel “măduvă aburind în întunericul din corp”, se vorbeşte despre “un potop de certitudini mocnite”, de “goliciunea orbitoare a pergamentelor”, de “cărţile care ne răsfoiesc ca pe flăcări răcite”. Celelalte volume, de la Persoana de după-amiază (1983), Negru pe negru (1993) sau O victorie covârşitoare (1999), aprofundează această tematică a corporalităţii obscure a limbajului. Aglutinare, confuzie, întuneric magmatic al eului, “întuneceala” unei “biografii grele” sunt elementele de mişcare şi atmosferă ce traduc stări de spirit mereu încordate în drumul către expresie: înfăţişările subiectului, “chipurile” şi “feţele” lumii se încheagă cu o extremă dificultate,
