Criza financiară internaţională aduce cu sine nu numai pierderi mari şi schimbarea unor lideri (CEO) de organizaţii economice. Ea arată cât de şubrede sunt tezele care, până nu de mult, erau invocate ca definitorii pentru economia de piaţă.
Criza financiară internaţională aduce cu sine nu numai pierderi mari şi schimbarea unor lideri (CEO) de organizaţii economice. Ea arată cât de şubrede sunt tezele care, până nu de mult, erau invocate ca definitorii pentru economia de piaţă.
De pildă, problema realizării echilibrului în economie: a accentua la extrem funcţionarea stabilizatorilor (corectorilor) automaţi echivalează cu recuzarea intervenţiei publice în momente critice. Cei care cred în funcţionarea perfectă a pieţelor, implicit, nu agreează utilizarea instrumentelor de politică economică (monedă şi buget public) pentru evitarea unor dezechilibre majore. Ce se întâmplă acum în SUA, unde se încearcă evitarea recesiunii printr-un stimul fiscal şi relaxarea puternică a politicii monetare, demonstrează că, în viaţa reală, cei care decid au o înţelegere mai rotundă a mersului unei economii, cel puţin în aceste momente (şi chiar dacă măsurile adoptate sunt opuse unor presupoziţii afişate). Drept este că aceasta nu înseamnă că ei nu pot comite erori majore.
Ce doreşte să facă Fed-ul (Banca centrală a SUA) în prezent se încadrează în gama de măsuri care au menirea să apere stabilitatea sistemului financiar (bancar). Aşa s-a întâmplat şi în 1998, când Fed-ul a intervenit pentru salvarea fondului de investiţii LTCM, existând pericolul de contaminare la nivelul sistemului bancar. Injecţii de lichiditate în economie pot amplifica ceea ce economiştii numesc “hazard moral” (comportamentul celui care ştie că, în ultimă instanţă, va fi salvat de autoritatea publică). Dar mai mare este riscul unui colaps al sistemului, aşa cum s-a verifi
