Nu mai mira aproape pe nimeni decredibilizarea si lipsa de încredere care caracterizeaza clasa politica din România. Sunt multe explicatii, prisos de cauze si motivatii, exista întotdeauna argumente pentru a justifica aceasta postura fatalista. Din capul locului, cetateanul s-a obisnuit sa-l vada pe politician mimând declarativ implicarea pentru ,,popor" si mai binele comun. De regula însa, bunastarea declamata de la tribunele institutiilor de înalt nivel ale statului derapeaza exclusiv în beneficiul demagogilor politruci. Concomitent, el, simplul cetatean, o duce mereu mai rau, în timp ce politicianul prospera la brat cu matusica Tamara, sau cocotat în vile si autoturisme luxoase, vâjâind prin vacante exotice costisitoare si vizibil preocupat, înainte de toate, de propriile afaceri care capuseaza, aproape întotdeauna, bugetul de stat. Pentru ca cele mai profitabile afaceri s-au facut întotdeuna cu statul, pentru ca marile imperii economice s-au cladit în România mulgându-se pulpa generoasa a bugetului de stat… Câti dintre cei astfel îmbogatiti, mai mult sau mai putin înregimentati penalului, au devenit buni samariteni? Câti au ajuns peste sindromul îmbuibarii mecena promovarii faptelor de cultura sau amfitrionii actelor caritabile din România?
Din puzderia de politicieni (cred ca sunt vreo câteva sute de mii de pseudo) care ara tara cu declaratiile lor, doar vreo câtiva, numarabili pe degete, au ajutat familii nevoiase, s-au implicat în proiecte sociale de anvergura, au sprijinit cultele religioase si credinta, manifestându-se ca amfitrioni în activitati culturale, sportive sau de alta natura. Spre deliciul mass-media, aproape cotidian, un politician este disecat, prezentat printre caltabosi sau gazdusaguri opulente, în grotescul afacerilor oneroase, al acumularilor nejustificate, în ambianta culpabila a unor averi dobândite direct de pe trambulina sinecu