Când se bătea anul trecut pentru clasarea pe locul doi, recunosc că am fost de partea CFR-ului. Mă bucura gândul că, în sfârşit, cei care furaseră atâţia ani erau reduşi la tăcere de o echipă provincială, care se ridicase prin puterile proprii. A venit meciul din Ştefan cel Mare, Dinamo a bătut cu 1-0, iar clujenii a trebuit să ia drumul Cupei UEFA, într-o mizerie de meci, când Gigi Becali flutura fularul „câinilor“ şi orice duşmănie de până atunci se pierduse în faţa unui interes comun: „Capitala învingătoare!“.

Anul acesta, ardelenii au plecat lansaţi şi, după cum se prezentau înainte de meciul cu Universitatea, noi plecam pe bună dreptate cu statutul de victime sigure. Dar de la victimă sigură până la a ţi se da în cap, doar-doar să ţi se taie elanul, pentru ca nu cumva să produci vreo încurcătură în calea victoriei finale, e cale lungă. Nu zice nimeni, repet, că echipa CFR Cluj nu ne-ar fi putut bate pe drept, între noi şi ardeleni nefiind neapărat o diferenţă foarte mare de valoare, ci mai mult de spiritul de învingător în care „ceferiştii“ se scaldă de la începutul sezonului, dar nu era nevoie de un joc ţinut în frâu de arbitri.

Oltenii au jucat surprinzător de bine la Cluj. Am dat dovadă de o echipă care, dacă ar fi avut o apărare mai solidă, un atac mai incisiv şi pe Bornescu în poartă, ar fi putut să dea lovitura în Gruia. Nu era nevoie însă ca arbitrul să ne toace mărunt şi să dea multe faulturi, cât mai aproape de poarta noastră, ca să îl facă pe Bănică să gafeze la centrările spre Fabbiani. Nu era nevoie ca ardelenii să fie iertaţi de atâtea ori când intrau la rupere şi, cu siguranţă, nu era nevoie ca arbitrul „să nu îşi dea seama“ când Tony l-a placat ca la rugbi pe Baird în careu. Sau poate că şi CFR, fără acest ajutor, nu ar fi putut să se impună şi era neapărată nevoie de un ajutor.

Cooperativa, o caracteristică deţinută până în prezen