Regia Naţională a Pădurilor a părut, până la un moment, a fi un model de succes. Fiind vorba de administratorul uneia dintre bogăţiile naţionale cele mai importante ale ţării, s-a bucurat, de-a lungul timpului nu numai de atenţie, dar şi de autoritatea pe care şi-a câştigat-o prin bazele sănătoase pe care i le-au pus înaintaşi demni de toată stima. După defrişările sălbatice din timpul SOVROM-urilor, când datoria de război a fost plătită cu o bună parte din pădure, regimul comunist a fost mai atent şi mai circumspect în planurile sale de exploatare decât sunt astăzi reprezentanţii unui regim democratic. Revoluţia a dat şi semnalul unui atac masiv la integritatea pădurii. S-a exploatat haotic, s-a furat enorm, s-au operat retrocedări dubioase de-a dreptul sinucigaşe faţă de sănătatea şi integritatea rezervelor naturale. Devenită din minister Regie autonomă şi, în cele din urmă, un simplu compartiment în structura Agriculturii (transferată de la Mediu pentru a se împlini poftele clientelei politice a vremii), RNP Romsilva este, astăzi, unul dintre bolnavii cronici ai ecomomiei naţionale. Iar virusul care o pune la pământ, văzând cu ochii, este cel al politicii. Directorii care s-au perindat la conducerea Regiei în ultimii ani au făcut cu greu faţă presiunilor mafiei lemnului - una dintre cele mai active şi mai lacome - care şi-a asigurat sistematic „spatele” la nivel politic, indiferent de coloratura regimului. Rezistenţa celor care mai ştiau şi mai doreau să administreze corect pădurea a scăzut treptat, pe măsură ce şefii de guvern şi miniştrii tutelari au pus tot mai mult preţ pe avantajele pe care pădurea le oferă în crearea unui sistem de satisfacere a necesităţilor grupurilor de interese. Piatra de temelie pusă de Ilie Sârbu a fost continuată şi consolidată de Gheorghe Flutur care, o dată venit în capul Agriculturii, ca vechi silvicutor ce este, a pus ochii imedia