Să presupunem că joi, la CSM, s-ar fi dus preşedintele Traian Băsescu, nu premierul Călin Popescu-Tăriceanu.

La televiziunile ce se pretind de ştiri ar fi plouat cu denunţuri şi proteste liberalo-social democrate împotriva ingerinţelor prezidenţiale în activitatea justiţiei noastre independente. Când premierul se duce la CSM este însă cu totul altceva, nu-i aşa?

La încheierea vizitei, declaraţiile de presă ale doamnei Lidia Bărbulescu şi ale premierului încercau să ne convingă că nu ar putea fi vorba de vreo încălcare a independenţei justiţiei - Doamne fereşte! -, ci doar de un dialog firesc între instituţii. Dar „cine se scuză se acuză“, iar accentul pe chestiunea independenţei suna fals, trădând jena vorbitorilor. Doamna Bărbulescu îşi va fi amintit probabil că antecesorul ei, Dan Lupaşcu, a refuzat în ianuarie 2006 invitaţia premierului Tăriceanu de a avea o discuţie la guvern, afirmând că „nu va accepta subordonarea CSM în faţa executivului sau a politicului“, iar prim-ministrul se va fi gândit că ticăloşii de ziarişti vor evoca din nou telefonul dat în mai 2005 lui Ilie Botoş pentru a se interesa de soarta amicului Patriciu, precum şi întâlnirea forţată de la sediul guvernului dintre Monica Macovei şi acelaşi amic aflat în anchetă.

Într-adevăr, ticăloşii de ziarişti nu au uitat nimic, dar trecutul nu este singurul motiv pentru care vizita premierului la CSM este nelalocul ei. Domnul Tăriceanu conduce o echipă de miniştri din care mai mulţi membri au fost excluşi pentru că sunt cercetaţi de DNA şi care are şi acum în componenţa sa miniştri cercetaţi de procurorii anticorupţie. Iar faptul că prim-ministrul şi l-a luat drept consilier pe justiţie pe însuşi Tudor Chiuariu, cel care, fiind cercetat de DNA, a vrut să decapiteze şi apoi să desfiinţeze practic direcţia condusă de Daniel Morar, ne face să ne întrebăm în ce termeni vo