Nicholas Burns, numarul trei in ierarhia Departamentului de Stat American, a indicat recent ca pozitia Romaniei adoptata in chestiunea Kosovo nu a venit defel in sprijinul intereselor NATO si ale UE – domnia sa fiind, precum se stie, unul dintre cei mai apreciati experti pentru Balcani ai Administratiei de la Washington. Burns se va retrage, ce-i drept, din actuala sa functie peste putine saptamani, dar revenirea in forta – si intr-o alta pozitie influenta – a politicianului este de pe acum predictibila, date fiind legaturile sale excelente cu ambele mari partide din SUA.
Kosovo si-a obtinut dreptul la autoguvernare in 1974 intr-un mod absolut constitutional – in baza Constitutiei Republicii Federative Iugoslavia elaborate sub maresalul Tito. Ramasa provincie a Serbiei strict din punct de vedere tehnic, s-a bucurat atat de dreptul autoguvernarii depline, cat si de cel al numirii membrilor ei la presedintia rotativa a federatiei, introdusa dupa moartea lui Tito, in 1980. Iar Serbia si-a anulat singura orice drept revendicator asupra regiunii in momentul in care impunea, in 1989, legea martiala in Kosovo, introducand, apoi, un regim in stil apartheid impotriva locuitorilor albanezi majoritari. In 1999 Slobodan Milosevici dicta deportarea populatiei albaneze de pe teritoriul kosovar – deciziei sale urmandu-i cea a Aliantei Nord-Atlantice si UE dedicata imperativului impiedicarii unei asemenea oprimari.
Marea greseala a Occidentului a fost aceea de a nu fi sustinut din timp si la momentul oportun dorinta de independenta a kosovarilor – anume in perioada in care sentimentele nationaliste sarbesti erau profund discreditate din cauza atrocitatilor comise la ordinul lui Milosevici. Daca legaturile cu Serbia ar fi fost rupte la inceputul noului mileniu, chestiunea putea constitui, la ora actuala, un noneveniment la Belgrad, iar Rusia ar fi avut zero mot
