Numele unui om oarecare este solidar cu corpul sau. In termeni semiotici, numele propriu este un indice, adica un semn care nu poate fi interpretat decat daca este legat fizic de referentul sau, daca este "propriu" acestuia. Cartea de identitate are, in afara numelui si a codului personal, un icon, respectiv poza posesorului. Nici aceasta nu are sens daca nu se afla "la purtator". Cand ma prezint, intinzand mana sau cartea de vizita, afirm explicit legatura intre corpul care ma poarta si numele pe care-l port. Numele de familie tine de o istorie, cel de botez, de o personalitate. Aceia care se prezinta indicand doar numele de familie sunt fie foarte modesti, pentru ca accepta sa se inscrie intr-o filiatie, fie foarte mandri, pentru ca se revendica de la o traditie. Cel care indica doar numele de botez se crede sortit unicitatii. Napoleon semna Bonaparte cat timp a fost general si prim-consul, apoi doar cu initiala N, cand s-a proclamat imparat.
Julieta lui Shakespeare credea ca numele nu are nicio importanta: doar el nu este "mana, picior sau vreo alta parte a corpului". "Oricum ai numi trandafirul, el ar mirosi la fel de frumos", argumenteaza ea, cerandu-i lui Romeo sa renunte la numele de Montagu, adica la toata istoria care le sugruma iubirea. Consecventa cu premisa ca numele nu conteaza, Julieta o extinde la nivelul tuturor semnelor. Daca "numele trandafirului" ii este indiferent, de ce s-ar feri de semnele exterioare ale mortii? Logica ei este impecabila, dar, din nefericire, periculoasa. Un savant matur, ca parintele Lorenzo, ar fi trebuit sa stie acest lucru si sa fie mai precaut cu administrarea potiunilor care dau simptome false. Se stie doar ce a urmat.
Alaturi de numele sau "propriu", actorul are mereu cate un altul, acela al personajului pe care-l joaca pe scena. El nu se prezinta, ca in viata, atasandu-si numele de corp. Trebuie sa ghicim
