Nu ştiu dacă vă amintiţi de două cărţi stranii şi cu totul atipice semnate de Petru Creţia - mai întîi Norii în 1975 şi apoi Oglinzile în 1993 -, al căror titlu, banal şi inofensiv, nu lasă să se ghicească nimic din bizareria conţinutului lor. Cele două volume te izbesc prin monomanie şi te atrag prin monofagie. De ce monomanie? Fiindcă sunt cărţi prin excelenţă monotematice, în ele vorbindu-se, de la prima pînă la ultima pagină, de chiar subiectul pe care titlul îl anunţă. De ce monofagie? Fiindcă autorul pare stăpînit de duhul unei singure pofte: foamea de a despica pînă la fund nuanţele unei idei obsesive. Vreţi să vedeţi panorama de nuanţe pe care un fenomen celest precum norii o poate isca în mintea unui intelectual? Atunci citiţi Norii. Vreţi să aflaţi cîte asociaţii de idei poate avea un om pus în faţa oglinzilor? Atunci citiţi Oglinzile.
Ceva asemănător se întîmplă cu volumul Despre ploaie al lui Martin Page. La prima vedere, o colecţie de reflecţii şi meditaţii pe marginea ploii. În realitate, o antologie a obsesiilor pluviale. E ca şi cum, posedat de o idee fixă şi sîcîitoare - ploaia -, autorul o întoarce pe toate feţele în speranţa că aşa va scăpa de ea. Şi astfel, o singură realitate este descrisă din cîte unghiuri de vedere a putut găsi autorul, lor adăugîndu-li-se împrejurările prin care i-a fost dat să treacă. Rezultatul este un caleidoscop de însemnări al căror singur numitor comun este că toate se referă la acelaşi fenomen: ploaia. Sub acest unghi, cartea seamănă cu o litanie monocordă şi monocromatică: o singură inimă vorbeşte pînă la epuizare de aceeaşi culoare. E ca o psalmodie care, sub efectul netezitor al repetării unui leit-motiv, devine monodie.
Numai că, dacă ar fi doar atît, am închide cartea după primele pagini, căci am şti deja, pe baza eşantionului căpătat, ce urmează să citim în continuare. Şi totuşi, ca o răscumpărare a m
