Respectând recomandarea lui Marx, în romanul Adio, Europa! (I, 1992, II, 1993; ed. II, 1997; ed. III, 2006) I. D. Sîrbu se desparte râzând de trecut. E mai degrabă o tentativă decât o reuşită a râsului până la capăt, pentru că râsul se dovedeşte cu totul nefast în prezentul trăit. Până la urmă, râsul îi va ieşi prin piele, cum se spune în situaţia unor astfel de răsturnări de sens. Ceea ce se anunţa ca o comedie devine, fără nici un fel de anticipare, o tragedie. Desiderius Candid, personajul mărturisitor din roman, se află într-o zi a anilor '50 în faţa unui afiş al Universităţii Populare care anunţă o conferinţă despre literatura ştiinţifico-fantastică, vizându-i pe Edgar Poe, Jules Verne şi H. G. Wells, iar alături, la recomandările de lectură pentru copii şi tineret, apare numele lui Karl Marx în locul lui Karl May: "Râdeam ca un bezmetic, în plină amiază isarlâkă, arătând cu degetul spre numele care mi se părea a fi obiectul nemaipomenitei mele amuzări. Doi ipochimeni vermoizi, din specia acelor gasteropode limax cu care e împânzit oraşul la orele de vârf ale palavragiilor, se şi implantară sub râsul meu, iscodindu-mă rânjind ce şi cum. Nu realizam pericolul (cineva îmi blocase sistemele de alarmă în interior), continuam să hohotesc, explicând în gura mare tuturor celor ce, gură-cască, se adunaseră în jurul meu, că prezenţa lui, a marelui învăţător al proletariatului mondial, nu are ce căuta aici, la capitolul despre literatura ştiinţifico-fantastică" (I, p. 29). Acesta e pretextul epic al întregului roman, desfăşurat pe 900 de pagini. Pare firav pentru o astfel de desfăşurare de text, dar derizoriul e condiţia necesară a satirei sociale. Râsul e suspect, transmite alarma unei nereguli a comunicărilor oficiale, vestea ajunge repede, prin turnătorii de ocazie, la urechile stăpânirii locale, care face un caz deosebit din această sfidare. Râsul devine subversiv, au