Dacă prin naştere păşim într-o lume vizibilă, transparentă, prin moarte intrăm într-o lume invizibilă, tăinuită. Pentru Ştefan Niculescu naşterea a reprezentat un avantaj de care a profitat copios întru sporirea gloriei înaintaşilor şi nu de a se împodobi cu mediocritatea multor contemporani, în timp ce moartea a însemnat, pur şi simplu, clauza unei existenţe de a se transforma în destin. Un destin luminos, cum luminoasă a fost ziua de 24 ianuarie cînd trupul său a îmbrăţişat definitiv pămîntul din care s-a întrupat. A trăit şi a murit cu o monarhă distincţie, posedînd acel atît de rar amestec natural de respect pentru oameni şi pentru sine însuşi. Un respect dus pînă la pasiunea cea mai arzătoare, acolo unde este imperios nevoie de demnitate personală, ce l-a făcut nu de puţine ori să evite anumite acte şi să îndeplinească altele chiar contrare intereselor proprii, în unicul scop de a se dedica familiei, colegilor, discipolilor, neamului. Şi nu în ultimul rînd muzicii, căreia i-a conferit o viziune mai profundă decît aceea pe care o oferă singură inteligenţa pură ori numai talentul nativ, participînd mai mult decît acestea la viaţa concretă, la evoluţia mereu inedită şi permanent inventivă, care constituie caracterul ireductibil şi iraţional al artei autentice, cu spontaneitatea ei creatoare ce nu se repetă niciodată. Muzica a fost pentru Ştefan Niculescu o adevărată religie, aşa cum religiozitatea sa a avut o consistentă expresie muzicală. Întreaga sa componistică este ortodoxă, iar ortodoxia, dincolo de culorile exterioare şi de aspectul cultural, istoric, etnic, a fost esenţa omului Ştefan Niculescu. Prin întreaga lui creaţie, practică sau teoretică, s-a pregătit exemplar pentru întîlnirea cu suprema metaforă prin care să se înrudească infinit cu universul. Mi-aduc aminte că, deambulînd nu demult pe străzile Moreniului natal, îmi spunea, sub presiunea bolii, că î