Intr-una dintre multele dezbateri publice despre cultura romana patronate de un for ministeriabil, un cunoscut "filosof" contemporan, vadit sastisit de rezultate, a tras concluzia: "O noua generatie de mutanti! Ii ajutam si pe ei cum i-am ajutat si pe altii? !". O desconsiderare atat de categorica la adresa unor tineri de 30-35 de ani, care urmau sa fie experti in diverse activitati, nici ca se putea face. O fi cumva rezultatul vreunui alambicat traseu filosofic? Oare cine sunt cu adevarat "mutantii" in cultura romana? Pentru a vedea structura reala a unui "mutant" cultural si fenomenul social care l-a hranit si propulsat, sa facem un scurt excurs istoric. Macar din bun-simt civic, pentru ca opinia publica sa nu ramana cu privirea aruncata tamp in poarta milenara a istoriei.
Intelectualii oficiali ai raialei, potrivit lui Petre Pandrea "sunt sfiosi pana la sperietura fata de Europa", dar foarte intransigenti cu aceia dintre ei care au curajul sa le descrie adevaratul chip. Fata de non-valorile politice si financiare in ascensiune "sunt lipsiti de curaj", iar fata de realele valori care se pierd in anonimat "sunt saraci in probleme, chiar daca sunt vioi cu duhul", si tocmai de aceea "au complexe de inferioritate nimicitoare, ajung ca niste harabale, cu frane de otel ruginit, pe roti de lemn". Si, dupa cum se stie, in "tara magarilor", "intelectualul magar nu iarta niciodata unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei". Si atunci, cand nu are incotro, il catalogheaza, pe cel in cauza (si generatia lui), drept un cataleptic, un "mutant" cultural.
Adevaratii "mutanti" sunt aceia care se silesc sa creada ca sunt normali, inteligenti, creativi, cand in realitate sunt blocati in doua-trei idei si cateva sintagme; au cea mai buna parere despre ei insisi; se cred genii si mustesc de infatuare. Adevaratii "mutanti" se dau aici drept mari europen
