Licean şi apoi student, scurtă vreme la Bucureşti şi ulterior la Cluj, de-a lungul anilor '50, aveam simţă­mîntul că trăiesc într-o falie ce separă generaţiile intelec­tuale. Scriitorii şi criticii în duhul cărora mă formam, nu o dată cu evlavie, şi dintre care pe unii avusesem fericirea a-i cunoaşte în carne şi oase aparţineau cu toţii interbelicului. Din rîndul celor aproximativ de-o vîrstă cu subsemnatul, foarte puţini vădeau semnele unei vocaţii literare (o prodigioasă excepţie: Labiş, cu care împărţisem, preţ de cîteva luni, spaţiul căminului şcolii de literatură de pe Kiseleff, fostul Muzeu Toma Stelian, azi sediul PSD; Goma, cu care eram coleg în anul întîi al şcolii, taciturn, enigmatic, avea să-şi dezvăluie abia mai tîrziu figura reală). Un gol aşadar nefiresc ce mă stimula şi totodată mă inhiba. Proletcultismul părea să fi stîrpit, aidoma unei secete devastatoare, germenii unei succesiuni în planul creaţiei, nelăsînd zarea niciunei nădejdi. Mă preumblam printr-un Cluj în care, ca prin miracol, îi mai puteam întîlni pe Blaga sau pe Agîrbiceanu, pe Eugeniu Sperantia sau pe D.D. Roşca, precum printre ruinele unei cetăţi. N-aveam de unde şti, nici nu bănuiam măcar, că în acel răstimp dezolant fără seamăn vieţuiau undeva personalităţi cu zece-cincisprezece ani mai în vîrstă decît mine, hărăzite a se afirma cu strălucire, a umple "golul istoric". Exponenţii Cercului literar de la Sibiu, cei ai şcolii de la Târgovişte, dar şi alţii, aflaţi în floarea vîrstei, încă nu intraseră în scenă. Numele lor îmi erau complet necunoscute (pe cel al lui Doinaş l-am auzit prima oară din gura lui Blaga, iar pe Cornel Regman îl puteam citi cîteodată, în texte nerelevante, semnate cu pseudonimul Dan Costa). Le-a fost dat a ieşi la lumină abia după momentul "destinderii" din jurul anului 1965, pentru a configura ceea ce s-ar putea chema o "generaţie recuperată". Ne-ar fi acum impos