După Babel, nevoia practică a oamenilor de a se înţelege unii cu alţii, pentru a face comerţ, pentru a călători, pentru a face război şi apoi pace, a fost însoţită şi de dorinţa lor de a se cunoaşte mai bine. Din această dorinţă, pentru realizarea căreia pătrunderea în alt univers lingvistic este, se ştie, indispensabilă, dar mai ales din nostalgia pierdutei limbi universale s-a născut una dintre cele mai fertile utopii ale modernităţii - aceea a bibliotecii totale, care să cuprindă Cartea, rezultat al traducerii tuturor operelor în toate limbile, într-o reţea infinită. Este utopia fermecată datorită căreia avem cu toţii acces la marile texte ale omenirii, este utopia în care trăim, şi pe care o întreţinem continuînd să traducem. Pentru a înţelege fenomenul atît de viu reprezentat de practica intelectuală a traducerii ar trebui să ne îndreptăm atenţia nu atît spre nevoia şi utilitatea de a traduce, îndeajuns dovedite, cît mai ales spre dorinţa de a traduce. Această dorinţă se află undeva la nivelul dilemei insolvabile fidelitate/trădare pe care se întemeiază traducerea (dilemă asupra căreia s-a glosat enorm), şi constituie însuşi principiul intern de relansare a ei: în absenţa unui etalon care să certifice în absolut calitatea unei traduceri, marea luptă a echivalării de sensuri se va relua necontenit, în numele unui ideal de perfecţiune, desigur, dar şi al nevoii de a adînci cunoaşterea limbii celuilalt şi, pe de altă parte, de a extinde orizontul propriei limbi şi de a-i activa toate resursele.

În această perspectivă abstractă şi teoretică, traducătorul apare ca o persoană dintre cele mai interesante, care poate atrage mult rîvnite asemănări: fiind în esenţă mediator, îl are de partea lui pe Hermes; sau, ca neobosit purtător şi ocrotitor de sensuri, se poate aşeza în rînd cu sublimii mesageri care sînt îngerii; nici figura lui de "slugă la doi stăpîni" nu e l