O tristeţe uneori luminoasă, alteori lichidă curge din volumaşul epistolar Cerşetorul de cafea, compus de Emil Brumaru din propriile scrisori trimise, în vara lui 1980, lui Lucian Raicu. Momentul în care le-am putut parcurge - iniţial în paginile României literare, de la începutul lui 2003 încoace, apoi între aceste coperţi de carte - vine cu nota sa melancolică, nostalgică. În acest sfert de veac, destinatarul a murit, expeditorul a îmbătrânit şi noi înşine nu mai suntem copiii care-am fost. (Andreea, fata lui Emil Brumaru pe care acesta urma s-o ducă la grădiniţă în toamna lui '80, e, dacă nu mă înşel, cu un an mai mică decât mine.) "Trăsurica" timpului lor, a timpului nostru, trece încet, dar inevitabil, purtându-şi călătorii pe un drum ce se tot îngustează în zare, pe când ceilalţi, rămaşi deocamdată acasă, ştiu că le va veni şi lor rândul.

Dincolo însă de această retrospecţie, cu tonalităţile specifice, este ceva în poemele lui Emil Brumaru care impregnează şi scrisorile de aici: un lirism elegiac, o contrapondere la jubilaţia infantilă şi la frenezia sexualizantă adolescentină. Cu o margine în psihastenie şi alta în poezie, acest lirism iese din atmosfera târguşorului provincial, cu umanitatea văzută la scară, şi e "transportat" ulterior în bagajele sufleteşti ale poetului oriunde acesta ajunge cu pasul. Sau cu versul. Scriindu-i lui Raicu, după cum îşi propune, în fiecare dimineaţă, după consumarea ritualică a unei ceşti cu cafea, Brumaru suspendă sau pune între paranteze ceea ce îl incomodează, jenează, plictiseşte, irită, obţinând un interval de timp pur. În minutele şi orele epistolare, confesiunile şi văicărelile simpatice sunt o formă de expresie a artistului, desigur, neînţeles (Dan Laurenţiu nu-i publică versurile în "Cronica" ieşeană, Mihai Ursachi strigă după el: "Poetul Bulion!") şi căutând acel gust fin şi mintea analitică a marelui critic cap