Discutam cu cîţiva ani în urmă (România literară, nr. 24, 2004) despre furăciune - cu sensul "furt" -, inovaţie familiar-argotică din ultimii ani, destul de surprinzătoare: termenul este format cu ajutorul unui sufix foarte bine reprezentat în limba veche, aparent neproductiv în limba de azi. Terminaţie moştenită în unele cuvinte (rugăciune, înţelepciune etc.), -ciune a devenit un sufix cu care s-au format multe altele - bine fixate în limbă (deşertăciune, vioiciune etc.) sau cu totul ieşite din uz (întrebăciune, vindecăciune). Sufixul -ciune a fost făcut celebru de purismul lui Aron Pumnul, care îl recomanda pentru transpunerea unor împrumuturi latino-romanice (ca echivalent al lat. -tio/-tionem, al fr. -tion, it. -zione etc.); forme ca eliminăciune sau emulăciune sunau comic încă din vremea creării lor, iar termenul ironic şi depreciativ ciunism, creat de adversarii filologului, a intrat în dicţionarele curente (DEX).

Or, e interesant că în limbajul familiar-argotic actual au apărut deja mai multe derivate cu -ciune, astfel că sufixul tinde să se transforme într-o marcă stilistică, într-un instrument de convertire a cuvintelor comune în cuvinte argotice. Alături de furăciune, au apărut substantivele destul de frecvente în argou - bunăciune, băbăciune, mortăciune (cu sensul "omor") - şi chiar unele formaţii recente şi de circulaţie redusă, precum pornăciune ("film porno", în 123urban.ro). Caracteristică e, în cele mai multe cazuri, calitatea de sufix inutil morfologic şi semantic, care nu schimbă nici clasa gramaticală, nici sensul, adăugînd doar marca "argotic": o babă - o băbăciune; bună - bunăciune, porno-pornăciune. E probabil ca această valoare să provină din conotaţiile negative transferate asupra sufixului de la destul de mulţi termeni negativi care îl cuprindeau deja (stricăciune, urîciune, spurcăciune etc.); probabil că şi sonoritatea sa prea puţin e