Ardealul legendar
înspre Ardeal când plec, când trec,
Tai munţii-n două ca pe-o pâine
Cu care nu mă mai înec
Copil priveag de azi pe mâine.
O jumătate o împart
Cu sora ce m-aşteaptă acasă,
Iar ceealaltă drept ecart
Al umbrei ce mi-a fost mireasă.
între Ardealul legendar
Şi Dunărea ce mă răsfaţă
Duc tot trecutul de amar
Ca pe un prunc din altă viaţă.
Sunt eu acela care-l duc
Ori el mă-ntoarce la izvoare
Să numărăm un glas de cuc
într-o pădure gânditoare?
Ardeal bătrân, străbun tărâm,
Să-mi fii de-a pururea aproape,
Când, cu tot neamul, coborâm,
Şi tu rămâi mai viu sub pleoape!
(2007)
Gâlceavî nouî ăntre
Faust şi Mefisto
Faust:
Tinere domn, prieten şi duşman,
Prea bine ştiu, mă ispiteşti de-o viaţă
Să batem palma întru nemurire.
Totuşi te rog, mai prelungeşte-un an,
Şi dacă poţi pe dascăl îl învaţă
Să nu se mire ca un proaspăt mire
De tot ce-n viaţă singur s-a minţit...
Mefisto:
Te pomeneşti, Maestre, că eşti îndrăgostit!
Nu prea cunosc viaţa ta secretă
Ca să-ţi găsesc vreo nouă Margaretă...
Vrei sincer, adevăru-ntreg să-ţi spun?
Bătrâne Faust, eşti nebun!
Din limpezimea gândurilor reci,
în valurile tulburi vrei să treci?
Faust:
Cinic te ştiu şi cinic ai rămas!
M-ai văduvit de tot ce, tinereşte,
Stârnea în mine îngerescul glas
De dragoste ce lumea o-nfloreşte.
"Opreşte clipa!" am strigat ades,
Când tu, cu duhuri rele împrejururi
Răstălmăcirăţi orice înţeles.
Doar tinereţea poate fi de-a pururi
Al vieţii noastre prim şi ultim prag!...
Mefisto (doar pentru el):
E-ndrăgostit lulea acest moşneag!
