Efectul de undă Kosovo a fost resimţit în România cu o amplitudine pe care n-am observat-o în alte ţări. Cred că nici măcar în Albania nu s-a vorbit atât de mult (şi, în orice caz, nu în termenii de la noi) despre semnificaţia actului unilateral de la Pristina. Motivele sunt limpezi: existenţa unei minorităţi maghiare puternic concentrată în judeţele din centrul României, pe de o parte, şi speranţa piraţilor din politică şi presă că le-ar putea creşte procente electorale, respectiv, ratingul, pe de alta. Dincolo de semnificaţiile în plan european, e limpede că forţele naţionaliste din România au primit un nesperat balon cu aer. Partide muribunde şi formaţiuni politice ce aproape se resemnaseră că sosise vremea retragerii s-au îmbăţoşat brusc, retrimiţând în arenă tot ce-aveau mai bun în materie de nesimţire, isterie şi demagogie.

În lumea normală, atunci când apar situaţii dificile - cu atât mai mult chestiuni ce ameninţă înseşi bazele societăţii - cea mai bună soluţie e moderaţia. La noi, dimpotrivă, grupuscule pe cât de zgomotoase, pe atât de iresponsabile, au luat în primire temele - ce conţin motive de reală îngrijorare - şi le-au înecat într-un dezmăţ lingvistic demn de balamuc. Fără să-şi dea seama (dar oare chiar nu-şi dau seama?!), ei îmbrăţişează teoriile de la Belgrad care, începând cu anii '80, au pus bazele dezastrului actual al Serbiei. Atunci, Miloşevici şi Ciosici rosteau exact cuvintele pompate astăzi prin canalele de televiziune româneşti, trâmbiţate de vadimii aciuiţi în diverse partide sau redacţii. Cei doi naţionalişti sârbi promiteau că vor "lupta până la moarte" (ba chiar şi după!) în numele unor fantasme ce aveau să ducă la tragedia ţării pe care clamau c-o iubesc la nemurire. Nu-şi iubeau, de fapt, decât propria nebunie.

Ca şi la noi în aceste zile, în Belgradul anilor '80 naţionaliştii confiscaseră discursul public, proferând amen