Saga pentru cititorul mileniului trei este prima judecată ce-ţi vine în minte sfîrşind lectura primului roman al prozatoarei Mariolina Venezia, De o mie de ani mă aflu aici (Mille anni che sto qui, Einaudi, 2007), cîştigător al ultimei ediţii a Premiului Campiello. Cele nici 250 de pagini ale sale acoperă o sută cincizeci de ani de istorie a mai multor generaţii ale unei familii italiene dintr-un sat din Basilicata, zonă meridională, cu milenare stratificări etnice. Istoria minoră a unei stirpe este grefată - nici nu se putea altfel - pe istoria micii comunităţi în care era integrată, dependentă la rîndu-i de cea peninsulară şi nu numai.
La impresia de saga condensată contribuie ritmul alert obţinut printr-o inteligentă strunire şi dispersare în doze concentrate a materiei, trecîndu-se fără preambul, înainte sau înapoi, de la o epocă la alta, dar şi strategiile narative, fiind valorificate inteligent modalităţile practicate de proza ultimelor decenii.
Între acestea figurează, mai întîi punerea în valoare a amprentei zonale lăsate pe evenimentele cu rezonanţă naţională; apoi evidenţierea aspectelor rămase mai mult sau mai puţin voit în surdină şi în prezent. Cel mai flagrant exemplu priveşte unificarea Italiei prin acţiunile conjugate ale legendarilor voluntari garibaldini şi ale armatei Piemontului, constantă tematică (încă nebanalizată) a prozei italiene; mai ales după publicarea în 1958 a romanului de succes al lui Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, deşi nu lipseau antecedentele: Viceregii (1894) veristului sicilian Federico De Roberto sau Signora Ava (1942) a lui Francesco Jovine, scriitor tributar realismului interbelic din Molise.
Nu există proză istorică ambientată în sudul Italiei la mijlocul secolului al XIX-lea publicată în ultimii cincizeci de ani care să nu se refere la preţul real al făuririi întîrziate a statului unitar. Rezistenţa armată