În ultimele două sfîrşituri de săptămînă am fost la Teatrul de Comedie, la sala Studio. Şi aşa am descoperit că oamenii nu stau în casă, ca mine, că metropola noastră este teribil de animată pe înserat şi pînă tîrziu, în noapte, că, indiferent de ger sau de aerul cald al primăverii, cîrciumile sînt arhipline. Aşa am avut răgaz să mă plimb prin ceea ce se numeşte zona Bucureştiului vechi, acum în curs de reabilitare. Schimbarea este spectaculoasă pentru ochiul interesat de partea aceasta a oraşului, de istoria lui. Ani de zile, în studenţie, ne refugiam pe străduţele înguste de aici, inventam poveşti, stăteam la taclale dezinhibaţi, fumam şi dezbăteam, puneam ţara la cale, făceam noduri şi semne în literatura din capul nostru şi în viaţa noastră sau, pur şi simplu, locuiam o vreme în alt timp, impunîndu-ne alte ritmuri. Oricum, acolo, în centrul vechi, eram buricul pămîntului. Şi asta era foarte important pentru noi. Uneori, mai merg pur şi simplu ca să-mi întîlnesc emoţiile de altădată. Acum, locuri luxoase, şic se învecinează, încă, cu magazine comuniste, hidoase, cu blocuri ce par nelocuite, părăsite, din care, totuşi, urlă vital manele fel de fel, cu ganguri puturoase în care incertitudinea este, ea însăşi, un mod de a trăi. Tranziţia aceasta arhitecturală bizară, şi nu numai, întreţine, cumva paradoxal, un soi de speranţă tîrzie, caraghioasă că lucrurile se pot modifica mult mai temeinic. Că poate să existe chiar o evoluţie. Deşi atît de tîrziu după 1990 şi după zeci de ani în care nu numai că nu am conservat memoria oraşului, istoria lui, a clădirilor, ci am făcut-o pulbere cu un soi de isterie incredibilă de a ne şterge urmele, ne preocupăm real de ceea ce se numeşte recuperare, renovare, reabilitare. Piatra cubică şi felinarele mă lasă să alunec cu gîndul în propiul imaginar. Să anim peisajul cum doresc. Să cred că voi apuca să simt aici o realitate vie, cresc