Non olet, spusa lui Vespasian despre bani, nu li se potriveşte cărţilor. În orice moment al vieţii ei, chiar cînd e o iluzie pe un ecran de computer, cînd "iese" pe foi de ciornă în lumea cu ochelari şi creion, cînd se tipăreşte, cînd stă, nouă, pe rafturi, sau, în fine, cînd folosinţa îi îngroaşă paginile şi-i ia din colţuri, cartea are miros. Izul de librărie, de clei şi de hîrtie tăiată proaspăt, de coperţi nezvîntate. Mirosul bibliotecii, uniform, pierdut în învelişuri de praf. Mirosul anticariatului, mai acru, mai tare, de piei uşor putrezite, cartoane care-ncep să se mănînce şi pagini mai prost sau mai bine purtate, cu toate petele bătrîneţii lor de pripas. Un anticariat e-o mică societate, în care încap, pe-aceleaşi policioare, dame de familie, ediţii princeps cîteodată legate de mîna vreunui colecţionar îngrijit, în coperţi sobre sau colorate, păstrînd mirosul de pînză, altădată pudrate discret cu un verde de mucegai, şi exemplare al căror chichirez îl dă amintirea vreunei lecţii de şcoală, a vreunei teme de vacanţă, a cuiva citind copiilor. Primele poartă ex-libris-uri, celelalte dedicaţii. Şi unele, şi altele, întristătoare. Destrămarea vechilor biblioteci şi omorîrea, prin înstrăinare, a unor tandreţuri de familie, aniversări cînd mai era şic - ce demodat! - să oferi, spre amintire, o carte. Ediţiile princeps poartă, cîteodată, dedicaţiile autorilor lor, celelalte, gîndurile unor anonimi, mai mult sau mai puţin inspiraţi (exact ca autorii!...), care nu ştiu că pagina unei cărţi nu se înseamnă aşa.
Mirosul cărţii, în anticariatul care o reciclează, sau doar o expune - unele cărţi vechi le vor trezi, altor generaţii, amintirile bibliografiilor din şcoală, pe altele nimeni n-o să le mai citească, doar le va admira, la răstimpuri, anul înscris, frumos, pe copertă - se face din toate semnele adăugate, care-i schimbă parfumul impersonal, din balotul dus l