Benjamin Fondane - Fundoianu (în curând o sută de ani de la naşterea sa), despre Rim­baud într-un fun­damental studiu publicat în Franţa în anul 1933.

Autorul stu­diului se născuse în România câţiva ani doar după moartea la Marsilia a poetului francez şi scria la cei treizeci şi cinci de ani ai săi despre Rimbaud într-un fel încă neobişnuit în locurile unde se exilase cu un deceniu înainte. Rimbaud abia cam începuse să fie descoperit-redescoperit în spaţiul cultural francez, în special datorită interesului pe care-l provoca în mediul suprarealist, Breton şi ceilalţi, într-o vreme când istoricii literaturii îl evitau sau îl marginalizau... Studiul punea pe frontispiciul primului capitol un motto din Emerson: "Trebuie ca soluţia acestor întrebări să se găsească într-o viaţă, iar nu într-o carte. O dramă sau un poem sunt un răspuns aproximativ şi pieziş."

Fel de a zice că în cazul Rimbaud textele, oricât de importante, îşi dobândesc întreaga semnificaţie - de o profunzime probabil unică în poezia universală - în raport nemijlocit cu "viaţa" autorului lor. Cum să-l înţelegi pe poet ignorând teribila sa existenţă şi dezgustul de toate, de literatură în primul rând, care i-a smuls condeiul din mână încă înainte de a împlini - pur şi simplu - douăzeci de ani?

"Ziua munceşte fără întrerupere iar nopţile şi le petrece studiind multiplele idiomuri africane" - asta în cei şaptesprezece ani consecutivi renunţării la literatură. Renunţare explicabilă prin atingerea limitelor literaturii, prin epuizarea, în câţiva ani, a resurselor, a posibilităţilor ei... "La ce i-ar mai folosi acum frumoasele limbi albe, învăţate toate cu sudoarea frunţii? De-ar fi să dăm crezare unor martori, indigenii îl luau drept sfânt şi-l venerau; după alţii, ca să înveţe graiurile locului, Rimbaud şi-ar fi procurat dicţionare vii: un întreg harem de femei pe care le ţinea la el