Ingrijorătoare şi lipsite de îngăduinţă, pentru recenzenţii de ieri şi de azi, cuvintele cu care Mihai Zamfir prefaţează debutul critic al lui Catrinel Popa! "Lucrările de sinteză - adică cele care afişează o astfel de pretenţie - reuşesc din păcate rareori să fie adevărate sinteze. Ele sunt compuse în general de cronicarii literari ai diferitelor reviste, care, de obicei, îşi pun cap la cap cronicile, închipuindu-şi că, asfel, fac istorie literară. Chiar atunci când cronicile ocazionale se prezintă rafistolate, eventual rescrise, rezultatul va fi acelaşi, din cauză că mentalitatea de cronicar literar rămâne neschimbată, iar ea este la fel de greu de modificat ca structura genetică. În astfel de lucrări, contextualizările universale, paralelismele cu scriitori din alte ţări lipsesc, bineînţeles, cu desăvârşire, după cum cu desăvârşire lipsesc şi referinţele teoretice; aflaţi sub imperativul rostirii hebdomadare a unui verdict literar, cronicarii noştri se ilustrează, de obicei, şi printr-o solidă incultură, eficient sedimentată; citirea în galop a apariţiilor recente nu prea lasă timp pentru parcurgerea unor lucrări teoretice pe cât de importante, pe atât de fastidioase."
Şi, dacă ne rotim bine privirea în piaţa de carte a momentului, lucrurile chiar aşa stau. Volume de publicistică şi radiografii umorale - scrise lejer şi adesea plăcut - trec cu uşurinţă drept panorame ale câte unei perioade, drept volume gata să consolideze câte o perspectivă critică. Iar asta în dauna adevăratelor şi temeinicelor studii analitice, dotate cu o cuprindere vizuală mult mai amplă decât localismul de confrerie şi înrudirile exclusiv zonale. Rămâne, totuşi, să ne întrebăm dacă nu cumva această proliferare a stilului cronicăresc nu ţine mai degrabă de o opţiune frontală pentru lizibilitate, decât un dat ereditar. Cu atât mai mult cu cât - cred eu - talentul publicistic înnăscut e
