Ieşirea treptată din scenă, dintr-un motiv sau altul, a criticilor din vechea generaţie nu a fost chiar fără urmări pentru scriitorii pe care aceşti critici au mizat, făcându-le cândva faima. Să vedem cazul lui Nicolae Breban. A scris enorm, torenţial, în perioada post-decembristă, o trilogie, o tetralogie, patru volume de memorii, mai multe volume de eseuri, şi încă altele, dar cu ecouri din ce în ce mai puţine în opinia critică. Au apărut în ultimii ani despre Breban, ce e drept, două cărţi, a lui Marian Victor Buciu şi a Laurei Pavel, substanţiale, docte,dar cărţile lui Breban însuşi nu-i prea ispitesc pe cronicarii literari actuali. Cei de odinioară se repezeau să întâmpine primii o carte nouă de Breban. S-au dus acele vremuri! Acum apariţia romanului Jiquidi, la sfârşitul anului trecut, piesa care încheie o tetralogie, i-a lăsat apatici pe noii critici. Cu o excepţie totuşi: comentariul sever, ca să nu spun distrugător, semnat de Bianca Burţa-Cernat în revista "Observator cultural" (nr. 148/2008).
În ce mă priveşte, ca unul din criticii vechi încă activi, de bine de rău, am scris despre toate volumele anterioare ale tetralogiei brebaniene (Ziua şi noaptea, Voinţa de putere, Puterea nevăzută ) şi voi scrie aici şi despre ultimul (Jiquidi ). închei astfel la rândul meu, provocat de Breban, suita de patru articole închinate tetralogiei sale precedată de o trilogie ( Amfitrion ). De altfel şi despre trilogie am scris, la vremea apariţiei.
Aş vrea să mă refer însă, înainte de a mă ocupa propriu-zis de Jiquidi, la o opinie exprimată de N. Breban într-un interviu din "Familia" (nr. 9-10 / 2007), nu fără legătură, această opinie, cu anumite idei din tetralogie şi în special din Jiquidi .
Printre altele, Nicolae Breban spune în interviul din "Familia": "Nordul românesc a trimis spre sud trei genii, iar Bucureştiul nu l-a reţinut decât pe unul singur -
