Citesc de mulţi ani în Magazin istoric incursiunile lui Ioan Lăcustă în istoria măruntă a României. În cel mai recent număr al revistei am remarcat două subiecte care mi-au atras atenţia în mod special în rubrica lui Ioan Lăcustă. Primul - moartea lui Petru Groza. Cel de-al doilea, alegerile din acea vreme.

Baronul roşu, cum i se spunea, premier al României după proclamarea republicii, lasă cu limbă de moarte dorinţa de a fi înmormîntat creştineşte. Slujba se transmite la radio, dar ca să nu-şi închipuie ascultătorii cine ştie ce, înalţii reprezentanţi ai tuturor cultelor acceptate oficial îşi exprimă pe rînd şi radiofonic durerea provocată de moartea doctorului Petru Groza. Despre acest personaj Onisifor Ghibu, care a fost graţiat la intervenţia sa, are cuvinte de laudă şi mulţi ani după aceea. Una peste alta însă, Petru Groza are parte de o posteritate laudativ-rece în anii comunismului, la nivel de propagandă. După 1990 va fi denunţat ca un colaborator odios al comuniştilor. Statuia lui de lîngă Facultatea de Medicină din Bucureşti va avea aceeaşi soartă ca uriaşul bronz care îl înfăţişa pe Lenin şi în prezent se odihneşte la Mogoşoaia, pe iarba din curtea Palatului Brâncovenesc.

Prima înaltă moarte de care îmi amintesc a fost aceea a lui Gheorghiu Dej. Era într-o după-amiază călduţă şi însorită. Jucam fotbal într-un parc al nimănui, cu alţi puşti de vîrsta mea şi apare sectoristul. Îl cheamă deoparte pe cel mai mare dintre noi, pe Roger, care ia şi mingea cu el. Pleacă sectoristul şi Roger ne spune că a intrat România în doliu, adică nu se mai joacă fotbal. Mă duc acasă şi anunţ că România a păţit-o. Fum şi un vag miros de mucegai: fumul de la ţigări, mirosul de mucegai de la hainele unora dintre musafiri care de-abia ce se întorseseră din închisoare. Toţi cei prezenţi vorbeau încet, aproape în şoaptă. Pe masă erau pahare cu vin, dar sticlele