MIRCEA MARIAN: "Mult timp am fost plictisit, aş spune chiar agasat, de insistenţa cu care presa a relatat istoria lui Costel Busuioc, tenorul cu opt clase care a impresionat publicul spaniol".
Un zugrav care, sus pe schele, cânta „O sole mio“ în timp ce dădea cu mistria părea a fi mai degrabă desprins din scenariul unui film de desene animate (şoricelul Jerry era un mare pianist, iar şobolanul Remy prepara cel mai grozav ratatouille din Paris). În presă, astfel de poveşti senzaţionale, care însă nu produc niciun fel de efecte asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor, se numesc „monkey stories“, povestiri pentru maimuţe.
M-am înşelat. Există, în spatele telenovelei construite pentru a atrage publicul, şi o morală. Pentru că, ceea ce văd acum în Costel Busuioc este victoria unui talent natural asupra unui sistem rigid şi închistat, care îţi permite să promovezi doar dacă eşti posesorul unei diplome formale. Iniţial, în România, personajul nostru a fost plimbat din televiziune în televiziune, ca o curiozitate, după care a fost aruncat la coş. Nu ar fi avut, oricum, nicio şansă să interpreteze muzică de operă fără să posede un atestat oficial, care să confirme că studiile îi permit să cânte. În Spania, dacă va câştiga concursul „Hijos de Babel“, va beneficia de sprijinul celor de la Sony pentru lansarea şi promovarea primului său album.
Întâmplător, colegii mei din secţia politică au publicat, tot azi, portretul unei adevărate colecţionare de diplome - două licenţe şi un doctorat la nişte universităţi obscure din Petroşani şi Alba-Iulia - care a reuşit să ajungă şefa organizaţiei de tineret a PDL. Fără talent, fără charismă, fără viziune, susţinută financiar de familie, Monica Iacob-Ridzi este tipul de personaj preferat de birocraţia din România.
Poate că bătălia pe care Costel Busuioc, cu cele opt clase ale sale, o dă pen
