Psihanaliza este o teorie, o practică (clinică) şi o tehnică. De la Freud citire, pacientul trebuie să rezolve, el însuşi, ceea ce nu merge. Acest "ce nu merge" se află în inconştientul său. Fireşte, el are nevoie de un specialist în ale inconştientului, un psihanalist, care sesizează asociaţia liberă (discursul pacientului nu este, dintr-odată, o înşiruire de asociaţii libere căci, dacă ar fi, nu s-ar mai povesti!). Aşadar, psihanalistul sesizează asociaţiile libere şi face interpretări. El aude ceea ce pacientul nu aude în propriul său discurs. Inconştientul este un efect al limbajului, zicea Lacan. Tot muritorul vorbitor are un inconştient, prin însuşi faptul de a fi fost "fabricat" într-o limbă. Aşadar, psihanaliza umblă la conţinuturi profunde, refulate, supuse diferitelor mecanisme de apărare, şi ele inconştiente. Psihanaliza caută un de ce interior, vechi, constituit în copilărie, în meandrele sexualităţii infantile, în relaţiile precoce. Acest de ce nu se lasă uşor dibuit din cauza rezistenţelor, conştiente şi inconştiente. Nimeni nu dă, însă, de bunăvoie, vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Iar proverbul zice că nici nu trebuie să dai ce ai aici şi acum, pe ceea ce ţi se promite, undeva, acolo. Vreau să spun că e nevoie de o anumită doză de credinţă în teoria respectivă, pentru ca lucrurile să meargă. Mai precis: pacientul şi terapeutul trebuie să creadă în aceeaşi teorie. Şi mai precis: teoria cu pricina trebuie să curgă în sîngele lor. M-aţi putea întreba dacă e posibil aşa ceva. Aş răspunde: depinde de teorie! Întrebarea următoare ar putea fi: cînd analistul şi analizantul, pătrunşi de teoria inconştientului, practică, împreună, transferul şi contratransferul, cine operează un control al acestei situaţii?

Pe de altă parte, coaching-ul este acompanierea, însoţirea cuiva întru schimbarea credinţelor şi eliberarea energiilor creatoare, în specia