O editură dragă mie lansa cu cîtva timp în urmă colecţia numită "Intelectualii Bisericii"... Iată subiectul la care-mi propun să revin. Dacă o asemenea categorie e reală, nu se produce o ruptură între libertatea personalităţii intelectuale şi apartenenţa militantă, exclusivă, la o anumită comunitate confesională? Desigur, mai ales dacă reducem intelectualul la acea figură care alimentează deopotrivă pretenţia de a "călăuzi" masele şi iluzia antropocentrică specifică modernităţii. E normal ca postmodernitatea să fi destituit un asemenea tip social: de la Rousseau pînă la Lenin, el a comis suficiente dezastre pentru a ieşi, în sfîrşit, la pensie. Fiind România o ţară de mijloc - nici modernă, nici postmodernă -, intelectualul autohton îşi conservă oarecum prestigiul tradiţional. Dincolo de gălăgia dezbaterii "libere" (forumuri, bloguri, bodegi), păstrăm încă sentimentul că gîndirea poate fi exemplară, că avem nevoie de oameni pe care să-i admirăm sincer. Şi că vacarmul din jur trebuie străpuns prin claritatea expresiei, pertinenţa judecăţilor asumate sau coerenţa gesturilor civice.

Susţin de altfel că duşmanii generici ai lumii intelectuale s-au pripit să-i anunţe dispariţia. Cunosc destule ţări europene unde mari intelectuali continuă să facă agenda publică, deşi societăţile lor au intrat în etapa postindustrială, definită prin dematerializarea economiei şi babilonia "organizată" a revoluţiei multimedia. OK, intelectualul cu pretenţii mesianice - marele ghid infailibil - cunoaşte un declin iremediabil. Nu pot decît să mă bucur! Asta nu înseamnă că indivizii de talent făţiş, cugetătorii de vocaţie, profesioniştii scrisului implicat au coborît în mormînt deodată cu Jean-Paul Sartre & comp. Şi nu e vorba despre simpla lor adaptare mimetică la exigenţele altei epoci, ci de faptul că prezentul însuşi, cu bunele şi relele sale, este rezultatul unor viziuni critic