Nicolae Vlad Nijeancovski are o alură intelectualo-artistică: la prima vedere, ar putea fi pictor sau cîntăreţ. În realitate, dl Puiu (căci aşa îl alintă apropiaţii şi astfel i-a rămas numele) este tot un artist, dar al părului: în zilele noastre se spune stilist, şi e o profesie respectabilă, apreciată şi bănoasă...
În vremea comunismului, cel puţin în anii mai de început, numai apreciată nu se poate spune că era. Cel puţin nu oficial şi nu pentru bărbaţi: aceştia ar fi trebuit să alcătuiască rîndurile cel mai evident active ale clasei muncitoare, care să construiască socialismul multilateral dezvoltat la propriu, pe şantiere. De aceea, în revista Femeia de atunci, dl Puiu a apărut ca exemplu negativ alături de o doamnă ce lucra pe o macara...
Ceea ce nu înseamnă ca dl Nijeancovski nu a muncit destul ca să ajungă să facă această meserie: pe vremea lui, şcoala de coafură din cadrul cooperativei Igiena era de trei ani (acum e doar de unu). După ce o făceai, trebuia să treci prin perioada de ucenicie. Din 1961, dl Puiu a început să lucreze ca atare. La fel şi soţia sa, Silvia, reprezentantă a aceleiaşi bresle. Pe vremea aceea, uneltele şi substanţele în domeniu nu erau prea multe, ca şi, de altfel, modalităţile de aranjare a părului: tunsoarea se făcea numai cu lama sau briciul, coafarea doar cu bigudiuri; vopselele se creau în laboratorul lor, numai lichide, îngroşate cu pastă de ras; blondul era greu de obţinut - se făceau nişte combinaţii cu amoniac, bicarbonat...; nici şampoane nu prea existau, majoritatea clientelor se spălau cu săpun de casă, iar pentru luciu se dădeau cu briantină... Se purtau onduleurile mari şi tapetul finisat.
Desigur, aceasta a fost doar o epocă. După un timp, mai spre anii â70, au început să ajungă şi la noi în ţară produsele cosmetice Wella şi LâOréal. În tunsoare a apărut stilul Sassoon. Dl Puiu a fost printre c