Românii se consideră în continuare ca aparţinând unei ţări mici, oricând gata să fie victimă a marilor puteri. Ca de atâtea ori în istoria lor.

Vâlvătaia stârnită în România de proclamarea independenţei Kosovo s-a stins. Cum stă bine poporului român, în al cărui sânge latin plutesc picături orientale, exploziei bruşte i-a urmat o nepăsare la fel de bruscă şi la fel de semnificativă, trecerea la un alt subiect pasionat având loc în chip uluitor. Acum, când momentul poate fi considerat încheiat, e de datoria comentatorului să încerce unele concluzii despre tot ce s-a întâmplat în România. Puţinele voci care nu s-au înscris în corul general de revoltă faţă de proclamarea independenţei au ţinut să observe deosebirea capitală de atitudine la nivelul clasei politice faţă de momentul din 1999 al agresiunii NATO împotriva Iugoslaviei. Cu excepţia unor lideri PDSR şi a liderilor PRM, agresiunea a fost sprijinită de clasa politică de la noi. Preşedintele de atunci al ţării, Emil Constantinescu, premierul Radu Vasile, partidele politice nu s-au dat în lături din a pune România la dispoziţia NATO.

În februarie 2008 ne întâlnim într-un fel cu un moment asemănător celui din 1999. Ca şi atunci, Serbia era nedreptăţită. Ca şi atunci, România a fost chemată să sprijine actul de nedreptate. Şi, cu toate acestea, spre deosebire de 1999, nu scapă nimănui o unanimitate împotriva momentului de la Priştina la nivelul presei, al clasei politice şi al autorităţilor. Dacă în 1999, vocile celor care se opuneau intervenţiei erau puţine şi sfidau Puterea, acum, vocile celor care denunţă independenţa sunt unanime şi pe placul Puterii. Şi în 1999 şi în 2008, opinia publică a fost aproape unanim împotriva gestului comis de marile puteri împotriva Serbiei. Ar fi fost normal ca specialiştii în psihologia colectivă, dar şi politicienii să se întrebe asupra tem