Deşi restrânse numeric, izolate la zeci de kilometri unele de altele, lipsite de sprijin politic intern şi extern, grupările de rezistenţă au “visat” la îndepărtarea comuniştilor de la putere.

PARTIZANII AŞTEPTAU UN CONFLICT EST-VEST. Deşi restrânse numeric, izolate la zeci de kilometri unele de altele, lipsite de sprijin politic intern şi extern, grupările de rezistenţă au “visat” la îndepărtarea comuniştilor de la putere. Pentru a “destabiliza” regimul, partizanii ameninţau cu moartea “colaboraţioniştii”, lansau zvonuri despre “iminenta” sosire a americanilor şi răspândeau manifeste, îndemnând cetăţenii la revoltă.

După 1945, creşterea influenţei PCR în arena politică românească, amestecul URSS în afacerile interne ale ţării şi prezenţa Armatei Roşii prevesteau instalarea unui regim de “democraţie populară”. Pe fondul comunizării României, au apărut nuclee de rezistenţă armată anticomunistă, denumite în terminologia de specialitate grupuri, grupări, organizaţii sau mişcări, în funcţie de mărime şi arie de răspândire.

Cele mai cunoscute au fost “Sumanele Negre”, “Graiul Sângelui”, “Organizaţia Vlad Ţepeş I”, “Haiducii lui Avram Iancu”, “Gărzile lui Decebal”. Generalul Aurel Aldea a încercat, fără succes, să coaguleze un centru unic al “Mişcării Naţionale de Rezistenţă” (1945).

AMPLOARE. Din documentele fostei Securităţi, publicate în volumul “Cartea albă a Securităţii”, reiese că între 1945-1959 pe teritoriul României ar fi fost identificate 1196 de “organizaţii anticomuniste”, dintre care aproape 200 de grupuri de luptători în munţi. Veridicitatea cifrelor ar trebui privită cu circumspecţie, deoarece una din tacticile Securităţii era de a înfiinţa ea însăşi “organizaţii subversive” pentru a justifica măsuri represive.

Deşi eterogene din punct de vedere politic, adunând laolaltă legionari, ţărănişti, libera