Pentru ca vin alegerile locale, pentru ca problema autonomiei locale a fost deformata de declararea independentei Kossovo ori poate pentru simplul motiv ca starea serviciilor publice este precara, reforma administratiei pare sa fi (re)devenit o prioritate.
Asa ca, aproape pe nepregatite, fie ca e vorba de regionalizare, de cresterea capacitatii administrative sau de eficienta politicilor publice – asta daca discursul e cat de cat structurat –, fie de mult mai terestrele asfaltari sau ajutoare sociale, problemele serviciilor care permit functionarea statului sau a colectivitatilor teritoriale revin in actualitate.
Dar, cum despre forma si reforma administrativa la romani, dupa trei secole de experiente modernizatoare ratate, sunt multe de spus, discursul reformator se dilueaza de fiecare data cand e vorba de starea de fapt.
Caci statul, aceasta realitate administrativa fundamentala, nu a fost, in istoria romaneasca, decat o stranie fictiune. La 140 de ani de la maioresciana "In contra directiei de astazi in cultura romana" formele fara fond raman in continuare o realitate.
Efortul modernizator al liberalilor nu reusise sa transforme natura institutiilor romanesti, iar pseudomodernizarea comunista a distrus, fara a putea inlocui, un sistem administrativ care abia daca se contura. Intoarsa din drum, reforma statului a esuat.
Distrus, apropiat de un regim care nu mai recunostea nici macar formal existenta spatiului public, statul a devenit o fictiune valabila doar in relatiile internationale. Reconvertita pentru uzul unei organizatii private care uzurpase locul institutiilor publice – partidul comunist –, atat de comentata teorie a suveranitatii nationale a slujit doar legitimarii unei fraude administrative care urmarea distrugerea statului.
Enuntat in drept, dar inexistent in fapt, statul a ramas
