CIORNE
Cum sunt ghioceii? Ciopliţi fragil din spumă de zahăr, pe o montură verde, din irizări întunecate, ghioceii cată în jos cu priviri temătoare. Sunt bijuteriile lui Dumnezeu. Cupa lor mică ascunde un suflet şi este, cu certitudine, vie. Aş fi cumpărat un buchet să-l duc acasă. Stricam rânduiala celor şapte coşuleţe, averea întreagă a negustorului-copil. Le-am plătit pe toate şi le-am lăsat acolo, să nu stric scena, să nu stric vestirea. Să nu se supere Martie şi să uite să vină.
CIORNE
Vine primăvara, ca o izbândă şi ca o izbăvire de păcat. Felina albă a iernii, într-un an întâmplat bisect, privind spre savanele încă pustii ale primăverii. Vine – o spun mâţişorii – primăvara. Superbii ochi de tigru fac din lună un ban verzui, cu reflexe metalice, blând şi neîndurător, aninat deasupra tristeţilor noastre, nemărginite ca un bărăgan. Peste lunga grevă generală, care ţine de optsprezece ani, cu schimburi prelungite sau prescurtate, la care au cotizat şi cotizează pe rând dascălii, mecanicii de locomotivă, măturătorii, moaşele comunale, hingherii, siderurgiştii, parlamentarii, lucrătorii de la pompe funebre, aviatorii, paznicii mitropoliei, motostivuitorii, vine, ca o briză de ghiocei, primăvara. Mi-ar plăcea să cred că vine ca un vulcan şi ca un tăvălug, care mătură şi aspiră gunoaiele noastre interioare, punând în funcţiune sângele unei naţiuni obosite de propria-i neputinţă. Cu riscul unui infarct, România ar trebui conectată la o tensiune mărită, altfel murim blazaţi, într-o stupizenie de bocitoare nătânge care plâng din inerţie, care şi-au uitat mortul, care nu mai ştiu de ce plâng şi pe cine plâng, plictisindu-se de monotonia lacrimei. De mâine, aud, intră în grevă ceferiştii. Doar primăvara nu intră niciodată în grevă. Merg spre Ploieşti, zonă din care se trage ţărâna, când reavănă, când uscată, a sufletului meu. Pe la jumătatea
