Pagini de viata, in speranta ca vor fi de folos
Un copac in lumina serii
Ca sa pot scrie, aprind un betisor parfumat. Parca mi-e frica. Am amanat ani de-a randul sa deschid ferestrele inimii mele si sa spun ferm si hotarat: "Asta e! Priviti si incercati sa intelegeti!". Mi-e frica, pentru ca stiu acum, mai mult ca altadata, ca vorbele n-au sa ma ajute, daca n-am sa fiu cat se poate de sincera, daca n-am sa rup din mine ceea ce nu mai pot duce. E unul din acele momente in care-ti spui: acum sau niciodata! Ori spun totul, ori nimic. Stiu ca urmeaza o sfasiere, stiu ca-mi voi da jos toate pelerinele care mi-au tinut de cald si de ploaie pana acum, ca voi arunca toate hainele care m-au aparat o vreme, ca ma voi arata in fata multimii, precum condamnatii medievali, dusi la esafod, in cotiga trasa de cai. Stiu ca ceea ce urmeaza este aproape o sinucidere in relatiile mele cu cei care-mi sunt aproape, dar mai stiu si ca aceasta marturisire este ultima sansa de a mai salva ceva din fiinta care sunt. Fara povestea care va urma, stiu ca nu ma pot elibera. E nevoie de o moarte publica pentru ca sa pot reinvia in mine insami. Sunt oare capabila de asta?
Am mai scos un bat maroniu, infasurat intr-o suava hartie matasoasa, dintr-o cutie pe care scrie "Rain Forest". Din cata engleza stiu, inseamna ceva despre ploaie si padure. Il aprind si-l pun delicat in suportul lui. Dar dupa o vreme in care ma chinui sa inspir adanc fumul alburiu, imi dau seama ca mireasma aceea nu se potriveste cu amintirile mele. Betisorul maroniu miroase altfel, miroase strain. Nu miroase dulce. Si iute. Si aspru. Si intepator. Nu miroase umed. Si nici moale. Si nici a lumina si-a umbra. Nu miroase a copac tanar, a nuc invaluit de lumina serii, cum mirosea barbatul meu, despre care as vrea sa scriu. Despre el si despre casatoria cu el. Dar nu despre aceea scrisa pe un certificat d
