Nu vom surprinde pe nimeni afirmand ca sanatatea este "omul bolnav" al tuturor guvernelor, al tranzitiei si posttranzitiei, al Romaniei de dinainte si de dupa aderarea la UE. Niciunul dintre ministrii numiti din decembrie 1989 incoace nu a reusit sa-i vindece bolile, astfel incat uneori este de mirare ca sistemul sanitar totusi functioneaza. Se scrie mult despre sistem, fara ca problemele sale sa se epuizeze, dar marile probleme pleaca de la cei care administreaza banii publici in acest domeniu. Suntem nevoiti sa constatam ca niciun guvern nu a rezistat tentatiei de a se infrupta in interesul propriu din aceasta bogata sursa de bani - care se alimenteaza atat de la buget, cat si din banii asiguratilor. Acestia din urma ar trebui sa fie intangibili pentru guvernanti, dar nu sunt, pentru ca fostul ministru de Finante pesedist Mihai Tanasescu a avut grija sa prevada controlul guvernului asupra tuturor contributiilor. Astfel a fost posibil ca banii sa fie folositi de guvern in doua moduri: fie prin deturnare directa pentru rezolvarea unor probleme bugetare, fie prin alocarea lor netransparenta pentru contracte atribuite unor firme private, ceea ce a alimentat intotdeauna suspiciunile de coruptie. Istoria guvernului Adrian Nastase ilustreaza copios ambele modalitati de actiune; istoria guvernelor Tariceanu inca nu s-a scris, dar tot ceea ce vedem sugereaza o nedorita continuitate. De la inceputul mandatului sau, Eugen Nicolaescu si-a propus sa schimbe conducerile spitalelor si sa numeasca oameni apropiati in fruntea lor. In prima faza, pana la izgonirea PD din guvern, spitalele au fost impartite conform algoritmului, pentru ca toate partidele aflate la guvernare sa beneficieze de fondurile publice si mai ales de banii europeni. Ne amintim de demiterile abuzive de manageri din 2005-2006, niciodata explicate in mod satisfacator si soldate aproape in toate cazurile cu victor