De mica am auzit in familie vorbindu-se despre serviciul public si despre sacrificiul de sine care este necesar ca sa-ti slujesti tara. Am mai auzit de asemenea si ca, odata ajuns demnitar, nu trebuie sa te lasi tentat de usurinta cu care oamenii te imping sa profiti de pozitia ta, ca sa poata profita si ei pe langa tine. Chiar daca am crescut pe vremea comunismului, am avut in jurul meu multe exemple de oameni care chiar au facut ceva pentru tara - nu doar bunicul meu, generalul Alexandru Budis, dar si unchii si restul familiei. Spre pilda, fratele bunicii, Horia Grigorescu, care a fost primarul Constantei in anii ‘30, si-a castigat un renume dupa ce a aruncat, revoltat, cu valiza de bani dupa un coleg de facultate, care venise sa-l mituiasca ca sa-l faca sa renunte la intentia de a impozita petrolul care tranzita prin port (colegul de odinioara devenind intre timp directorul unei mari companii petroliere). In valiza erau 2 milioane - o suma colosala. Iar Horia Grigorescu era instarit, dar nu bogat, avutul lui fiind mostenit de la parinti sau castigat din cariera de avocat. Cum de nu s-a lasat tentat? Care este acea fibra launtrica pe care el a avut-o si care la noi s-a atrofiat atat de tare, incat astfel de povesti par a fi de-a dreptul basme? Sau, in mod mai putin elegant, cum de am ajuns noi atat de hrapareti sau de stupizi, incat nu ne revoltam cand vedem ca astazi numai banii conteaza? Chiar sa fie vina comunismului si ne luam acum revansa pentru acele privatiuni? Am uitat oare ca, oricat am avea, tot nimic nu ducem cu noi pe lumea cealalta? Sau intotdeauna noi, romanii, am fost mai curand venali, gata sa vindem si sa cumparam totul si orice - de la putere la credinta -, iar oameni ca Horia Grigorescu au fost exceptiile care confirma regula? Dar atunci cum de a fost posibil ca aceste exceptii sa fi creat o Romanie mare si prospera intre cele doua razboaie mondi