Usa care s-a deschis singura
Emotia si uluirea ma coplesesc si azi, dupa cele intamplate cu foarte multi ani in urma, tot intr-un februarie posomorat. Ele insa au capatat in timp alte valente si alta dimensiune.
Era acea perioada infricosatoare a daramarii bisericilor si a caselor vechi, facuta fara frica lui Dumnezeu, cand se murea de inima rea, dar cui ii pasa?
Casa noastra parinteasca, situata undeva in zona Prahovei, urma sa fie si ea culcata la pamant fara mila si, mai ales, fara logica. In ea mai locuia doar tatal meu, in varsta de 86 ani, care respingea cu vehementa ideea plecarii sale din locul in care traise de peste 60 de ani, din casa lui pe care o ridicase cu sacrificii. Cunostea fiecare coltisor, fiecare obiect... Vederea ii era mult slabita, dar chiar si cu ochii inchisi, se descurca perfect prin camerele incarcate de amintiri.
Autoritatile locale hotarasera in mod abuziv ca locuinta tatalui meu trebuie daramata, desi ea nu figura in planul de sistematizare. I s-a adus la cunostinta ca i se repartizase un apartament cu 2 camere (avea nevoie de insotitor) intr-un bloc "nou". L-am luat in primire, dar mi-au fost necesare 3 saptamani de munca serioasa, pentru a scoate la lumina si a elimina mizeria lasata de meseriasi. Nimic nu functiona, molozul bloca totul, pana si toaleta era infundata cu ciment, iar pe linoleum parca se varsase cu galeata vopsea si prenadez. Am izbutit in cele din urma sa realizez un minimum de confort, in speranta ca tatal meu va suporta si depasi socul schimbarii agresive.
Ziua fatidica a sosit. L-am ridicat pe tata din patul in care zacea invelit cu plapuma pana la gura, l-am imbracat cat mai gros si l-am rugat sa ma astepte pana ce duc asternutul de pat in apartamentul de bloc. In casa era foarte frig, pentru ca fusese sigilat tot: gaze, lumina, apa. Am plecat grabita cu plapuma si pernele, am urcat
