Desertul vrajitoarelor
Jagmandra
Totul a inceput cu o poveste pe care mi-a spus-o Sandeep, soferul meu, cand am ajuns la Pushkar, un mic orasel de la marginea desertului Rajahstan...
Treceam printre dune de nisip acoperite cu o vegetatie pipernicita, cand am vazut corturile. De fapt, nici macar nu pot fi numite corturi. Sunt mai curand un fel de copertine sprijinite pe bete, un fel de cearsafuri colorate si zdrentuite care flutura in vant si care tin loc de adapost. In ele locuiesc oameni, familii intregi, cu copii, cu animale, cu capre si cu camile, inconjurati de o cumplita mizerie. Mari pasari de prada ale desertului dau tarcoale gunoaielor in cautare de resturi. "Cine sunt?", intreb ingrozit. "Cine poate trai intr-o asemenea saracie?" "Pariah", imi spune Sandeep, cu un zambet care ar fi putut insemna orice, "ratacitorii, nomazii, cei care umbla". Sunt oameni care nu apartin nici unei caste, nici unui oras, nici unei bresle, oameni care-si castiga painea de pe o zi pe alta cersind, uneori furand, alteori facand mici negoturi stranii, cu obiecte purtatoare de noroc sau de ghinion. "Femeile lor umbla cu vraji. Sa nu te apropii de ele, mister Hari, sa nu cumva! Sunt periculoase!" Asa-mi spune Sandeep, mister Hari. Si ca sa ma tina departe de oamenii aceia, mi-a spus urmatoarea poveste a prietenului sau Antoine, un belgian de familie buna din Bruxelles, fost director de banca si tata de familie... Acum cativa ani, mister Antoine, care avea cam 35 de ani, a venit intr-o excursie chiar aici, in micul oras Pushkar. Sandeep era soferul lor, asa cum astazi este soferul meu. Ei bine, s-a imprietenit imediat cu Antoine. Era un tip inalt, blond, educat, ce mai, un adevarat european. "Avea o femeie frumoasa, care purta bijuterii scumpe, si o fetita, Maureen, de vreo cinci ani." Sandeep i-a plimbat pe la temple, pe strazile colorate ale orasului, i-a
