La mai bine de un an după aderarea la Uniunea Europeană, procesul de privatizare încă nu s-a încheiat. Următoarea mare privatizare, dintre cele despre care se poate spune că au oarecare şanse de a fi duse, în cele din urmă, până la capăt (CFR Marfă sau Romgaz fiind deocamdată doar planificate, ceea ce poate însemna foarte bine că ar putea ajunge în mâinile unor companii private cam pe la Paştele Cailor), este, desigur, cea a Antibiotice Iaşi. Ca şi în cazul Automobile

La mai bine de un an după aderarea la Uniunea Europeană, procesul de privatizare încă nu s-a încheiat.

Următoarea mare privatizare, dintre cele despre care se poate spune că au oarecare şanse de a fi duse, în cele din urmă, până la capăt (CFR Marfă sau Romgaz fiind deocamdată doar planificate, ceea ce poate însemna foarte bine că ar putea ajunge în mâinile unor companii private cam pe la Paştele Cailor), este, desigur, cea a Antibiotice Iaşi. Ca şi în cazul Automobile Craiova, semnalele venite de la Comisia Europeană sunt sonore: există reguli clare referitoare la concurenţă, iar eventualele condiţii impuse cumpărătorului, care ar putea reduce preţul de vânzare, nu sunt acceptabile; la fel cum, de altfel, eventualele ajutoare de stat trebuie notificate Comisiei, care îşi dă acordul sau nu.

Şi iată, acum, un mic exerciţiu de gândire contrafactuală: ce s-ar fi întâmplat, oare, dacă ar fi trebuit să facem toate marile privatizări în condiţii similare celor în care s-a desfăşurat preluarea uzinei de la Craiova de către Ford? Simplu spus, achiziţia Sidex de către Mittal Steel, în nişte condiţii extrem de avantajoase pentru concernul indian, n-ar fi avut loc niciodată - asta ca să dau primul exemplu care îmi vine în minte. Giganticul complex siderurgic ar fi ruginit încetul cu încetul în administrarea statului, continuând să acumuleze pierder