“Fugarii” au învăţat în timp din propria experienţă, în cursul anilor de “sihăstrie”, cum să citească semnele naturii, să nu lase urme pe frunze sau zăpadă, să vâneze fiare sălbatice şi să înveţe avantajele cojocului tăbăcit fără sare. Cei care au respectat regulile supravieţuirii, au făcut zile negre Securităţii. Cei care le-au nesocotit, au plătit cu viaţa.

AU SUPRAVIEŢUIT ÎN INIMA MUNŢILOR. “Fugarii” au învăţat în timp din propria experienţă, în cursul anilor de “sihăstrie”, cum să citească semnele naturii, să nu lase urme pe frunze sau zăpadă, să vâneze fiare sălbatice şi să înveţe avantajele cojocului tăbăcit fără sare. Cei care au respectat regulile supravieţuirii, au făcut zile negre Securităţii. Cei care le-au nesocotit, au plătit cu viaţa. Prima grijă a “fugarului” ajuns în hăţişurile pădurii sau pe înălţimile muntelui, era încropirea unui adăpost şi asigurarea hranei. La început, partizanii au înfiinţat adevărate tabere, denumite printre iniţiaţi, “stat major”. Era locul în care se adunau, la sfat, partizanii. Preferau zone protejate de desişul pădurii, stânci uriaşe şi cursuri de apă. Construiau foarte rar cabane, preferând în schimb amplasarea de corturi militare. Drept perne foloseau saci umpluţi cu frunze, iar pături – piei de oaie de la ciobani. O vatră de piatră şi un ceaun pentru mâncare completau dotarea austeră a taberei. Din asemenea “cuib de vultur”, supravegheau uşor trecătorile din munţi. La căile de acces spre tabără, grupau întotdeauna santinele, care se schimbau prin rotaţie la câteva ore, în funcţie de mărimea grupului. Pe timpul verii, abandonau taberele, schimbându-şi în fiecare noapte culcuşul, pentru a nu fi descoperiţi. Drept adăposturi temporare foloseau cabanele izolate sau părăsite, peşterile şi refugiile montane. În timpul iernii, coborau în sate, la rude şi prieteni de încredere, care îşi riscau libertatea, “tăi