Săptămâna de dinaintea Pos­tului Paş­tilor este numită prin tra­diţie Săp­­tămâna Albă (sau Săp­tămâna Brân­zei), reprezentând ultimele zile în care mai este permis consumul anu­mi­tor alimente: lapte, brânză, ouă, carne.

Săptămâna de dinaintea Pos­tului Paş­tilor este numită prin tra­diţie Săp­­tămâna Albă (sau Săp­tămâna Brân­zei), reprezentând ultimele zile în care mai este permis consumul anu­mi­tor alimente: lapte, brânză, ouă, carne. Sunt instaurate o serie de in­ter­dicţii ce au rolul de a-i proteja pe gos­podari de influenţa malefică a culorii al­be. Femeile evită să se spele pe cap înainte de Lă­sa­ta Secului, ca să nu le albească părul şi să îmbătrânească cu iu­ţeală. În unele re­giuni circulă credinţa conform căreia dacă te speli pe cap “ţi se scutură burdu­furile cu brânză în cap şi-ţi albeşte părul cu­rând”. O altă interdicţie spune că ni­meni nu trebuie să se în­soare în Săp­tă­mâna Albă. Cei care por­nesc nun­ta sunt doar nebunii, ne­hotărâţii şi cei slabi de în­ger. În schimb, joi este bine să se spele lucrurile albe, în special cămăşile.

Sâmbăta lui Lazăr

În ziua de sâmbătă, numită Sâm­bă­ta lui Lazăr, sunt amintiţi cei care vie­ţu­iesc pe lumea cealaltă. Lor li se dau ofran­de alimentare, în special plăcinte, brân­ză şi ouă. Acest obicei se află în strân­să legătură cu o veche legendă po­pu­lară ce îl are ca personaj central pe La­zăr, cel care a murit de dorul plăcintelor. În unele variante, Lazăr este un tânăr păstor care a căzut dintr-un copac atunci când a simţit mirosul de plăcinte coapte. Surorile lui l-au căutat degeaba în pădure, găsindu-l abia după multe săp­tămâni. De atunci a rămas obiceiul de a face plăcinte şi de a le împărţi pentru ca cei care nu mai sunt printre noi să nu le ducă dorul. Pe de altă par­te, tradiţia cere ca în Sâmbăta lui La­zăr să se facă o tavă mare plină cu plă­cintă şi să fie mâncată,